Să mă opresc din cînd în cînd pe la un adăpost pentru oameni fără locuinţă ca să fac un duş şi să-mi adun gîndurile,pentru ca apoi să-mi pun iar geanta pe umăr şi să continui să merg. Şi cînd picioarele îmi vor fi aproape de sîngerare să opresc o maşină şi să mă duc exact pînă unde pleacă şoferu',şi de acolo să încep din nou să hoinăresc. Să trăiesc cu ziua de azi,şi culmea,să-mi placă. Să le spun alor mei că m-am pierdut,şi nu aş minţi,pentru că o parte din mine s-a pierdut de mult.
Să fac ce-mi place,să pot respira fără a mă gîndi dacă voi avea aer peste cîteva minute. Să uit de banalul ăsta în care tot trăiam şi continuam să trăiesc,şi făceam lucruri care "trebuia" să le fac pentru că aşa îmi spuneam în fiecare dimineaţă şi aşa îmi repetau toţi,eşti adult doar atunci cînd faci lucruri pentru că trebuie să le faci,nu pentru că îţi plac.
Să cînt pe străzi,să strîng cîţiva bănuţi pentru un ceai fierbinte şi apoi să pornesc din nou. Să am timp în sfîrşit să fac ordine în tot. Să-mi deconectez telefonul pentru că nu mai merită deja,şi pentru că cei care ţin la mine o fac pentru că ei au nevoie de mine,nu pentru binele meu,şi cei care nu ţin...mă rog...nu le pasă.
Şi dispar,pe zi ce trece tot mai mult şi mai mult pînă cînd nu va rămîne decît o umbră pe care nimeni nu o va recunoaşte,pentru că mă costă prea mult suflet. Şi după ce am plîns vro' juma de ceas într-un veceu public să ies afară şi să continui,pentru că nu mă voi da bătută. Să văd ceea de ce m-am ascuns atîţia ani pentru că era "o altă lume" în care eu nu aveam ce căuta şi care nu mă privea deloc.
Uneori vreau să scot geanta veche cu curea lungă din dulap şi să arunc acolo un pulover vechi,o pereche de blugi şi un mp3,să ies pe uşă şi să plec. Nu ştiu nici eu unde. Să plec. Să rătăcesc,să dispar,să mă-nghită lumea....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu