Echilibrul

Toamna aduce nu numai schimbari climaterice dar si psihologice, poate ar fi legat de timp? posibil, la unii, dar nu la mine. Hai ca vara ma mai consolam cumva, ma incurajam singura si-mi ziceam ca la mine e bine,  acum a inceput si un nou an scolar, iar stres, stai pina tirziu si te pierzi in retea cu prietenii sau cu filmele care sunt infinite. Sunt pe un fir de ata, si nu stiu sa dau inainte sau inapoi, inapoi ar fi  vorba de o alta stare, una depresiva, pesimista care din pacate imi este caracteristica mie. Apropo, specialistii sustin ca depresia a devenit a doua boala din lume, e caracteristica secolului.  Imi pare rau ca in timpul rece tot mai multi oameni se intorc la aceasta stare, as vrea sa-i ajut, sa le citesc gindurile, dorintele ascunse, imi place sa fiu un fel de psiholog…, un psiholog care are nevoie de un psiholog.

    E o stare de dezechilibru, asa de nebuna,  si cum sa iesi din ea?, habar n-am, cum sa devii om normal?

As vrea sa fiu un pic mai fericita, nu ca nu sint, ar fi pacat sa ma pling,  dar ceva foarte mult imi lipseste, imi lipseste comunicarea, caldura unor buni prieteni, pentru ca in jur e rece. Oamenii deobicei sunt niste magneti care atrag alti magneti fermecatori, e o ineractiune comuna. Dar eu nu sunt un magnet, nu atrag pe nimeni nici nu resping. Balansez intre vieti total dierite, inca putin si n-o sa mai fiu eu, va ramine doar umbra pentru ca eu voi intra in ‘’hibernare’’ asa cum am spus ca se intimpla cu unii. Dar ca ultimile ginduri as vrea sa spun ca imi e dor de zile cu soare, in suflet si in calendar. Imi e sete de viata cea intensa care se desfasoara dupa  geam, cu miscare spre frumos si romantic. Ma sufoc de atita drama, si ochi tristi, de zile atit de zadarnice!  Dar am sa revin, odata cu soarele de primavara si odata cu umplerea oceanului fericirii mele, da!, am sa revin, acum nu pot…, nu ma asteptati, caci nu mai pot scoate un cuvint, sunt un animalut in ‘’hibernare’’.  

 

Publicat de zina negara.

Pe drum...

     Bat strazile la pas si trec peste pietre incercand sa nu ma gandesc la durerea provocata de soare. Un soare care uitase sa rasara pe strada mea, dar l-am gasit pe altele. Nervos ca am plecat eu in cautarea lui a decis sa se razbune asa ca nu m-a  mai incalzit deloc, m-a ars de-a dreptul.
     Mi-a ars carnea pana a inceput sa faca mici cute adanci ce nu le puteau inchide nici macar zambetele tale. Cute care dor si le mai umezesc din cand in cand cu lacrimi pentru ca apa deja nu mai e demult.
     Cutreier suflete, dar nu raman niciodata intr-un singur loc. Pur si simplu e un drum obositor pe care il faci la nesfarsit asteptand totusi sfarsitul. Si mergi, te-mpiedici, te ridici, injuri, zambesti, plangi, razi, dar trebuie sa-ti duci calatoria la capat, la capatul vietii tale de cacat care se complica zi de zi mai mult. Ai impresia ca toate drumurile pe astea pe care-ti strici la nesfarsit tocurile se vor termina? Sa fim seriosi! Incearca sa nu mai visezi. Vei merge in cerc, dar tot vei avea de mers.
     La capat vei ajunge intr-un cimitir si nu vei avea in jur decat suflete ingropate de tine, dar drept in mijloc va trona piatra sufletului tau. Ala chinuit, alergat dintr-un colt in altul, obosit si epuizat. Un suflet pe care l-ai ingropat bine la 2 metri sub pamant si caruia nu ai avut nici macar bunul simt de a-i aprinde o lumanare.
     Nu astepta sa vina cineva sa te scoata din ceata in care iti duci existenta. Toti sunt ocupati cu drumurile lor, iar tu trebuie sa te descurci singur si prin balti si prin noroi, si printre bolovani. Urca la nesfarsit si daca vezi ca cineva incearca sa te opreasca mai pravaleste vreo 2 bolovani. In fond mai ai locuri vacante pentru cadavre.
     Nu mai privi in oglinda, de ceva vreme acolo nu mai zaresti acolo decat un chip fantomatic golit de fericire, secat de lacrimi si umplut de durere. Vezi? Buzele alea care nu mai contureaza un zambet, ochii aia care nu mai sclipesc, pleoapele alea cazute de atata oboseala.
     Cand simti ca nu mai poti ia o pauza, aseaza-te pe asfaltul incins si ai sa vezi cum se simte piatra aia ce o porti in loc de inima. Nu ai sa mai sangerezi pentru ca umanitatea a disparut demult din tine, nu ai sa mai tii cont de altii, pentru ca nici macar de tine nu mai tii cont, nu vei mai iubi altii pentru ca tu ai uitat si cum e sa te iubesti pe tine.
     Alergi dupa fericire si totusi simti ca vine timpul cand trebuie sa renunti. O injuri de toate, o bagi si-o scoti din toate si te astepti sa risposteze. Pai fraiere, e logic sa te ignore! Cum vrei sa riposteze altfel?
     Dar tu nu renunta. Joaca-ti rolurile cu stoicism si incearca sa duci piesa la capat. Injura fericirea ca nu mai vine, razi lacrimilor pentru simplul fapt ca nu se mai opresc, scuipa peste durere si calca pamantul in picioare pana te ridica la cer.
     Ce altceva ai mai putea sa faci?


Postat de: Gandurile unui suflet

Pe pagina alba cuvintele pasesc...

      Am sa las cuvintele sa alerge libere. Pe pagina alba, in tacere imi astern din nou gandurile.Cuvintele fug repede iar eu incerc sa tin pasul cu ele.Ele ma indeamna sa rostesc cat sunt de fericita si cat de minunata a fost ziua de astazi, dar inima imi spune sa spun ca fericirea mea se datoreaza Regelui meu, Isus Hristos care inca locuieste in inima mea si imi da pace!

      
     Hmm, eu le-as asculta pe amandoua, dar nu e timp sa descriu tot ceea ce simt acum si poate nici nu ar trebui sa o fac aici, insa vreau sa va spun ca doar Dumnezeu este acela care ne poate da fericire deplina si pace in inima.Doar Dumnezeu este acela care poate mangaia durerea mai bine ca oricine si poate sa puna balsam si sa lege ranile mai frumos si mai bine decat orice medic.

      Sper ca intr-o zi voi deveni si eu medic, asa cum imi doresc, si mai sper ca eu nu ma voi baza pe stiinta mea ci pe Dumnezeu, iar atunci cand nu voi mai sti ce sa le fac pacientilor mei sa am curajul si bucuria de a le spune: -eu, nu mai pot face nimic pentru voi, dar Dumnezeu poate, pentru ca EL este medicul suprem care vindeca orice rana, orice boala , rostind fie si numai un singur cuvant!Slava Lui!

      Ce frumos este sa stii ca Cineva sus in cer te iubeste, se gandeste la tine mereu si poate vindeca orice boala.Cat de minunat este Tatal nostru, Dumnezeul nostru, Regele nostru.My God! :)

Postat de:  L.

Cand esti trist...

Cand esti trist, toate vin asupra ta, ganduri negre iti intuneca incet mintea si inima pana cand devine totul mult prea rece si prea dureros ca sa mai poti suporta. Te gandesti, ce rost are viata sau de ce ti se intampla tie? Dar pana la urma ramai fara raspunsuri si mai mult rau iti faci.

Se spune ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce, si este adevarat. Ba mai mult decat atat ,cand vin probleme peste noi El este de partea noastra si ne da putere sa trecem peste ele, de unde crezi ca ai atata putere? Vei zice poate ca nu ai putere si ca esti slab, dar atunci da-mi voie sa te intreb  personal: De ce te afli aici?  Daca nu ai fi avut putere nici macar nu te-ai mai fi ridicat din pat azi dimineata, deci cum e pana la urma ai putere sau nu?

Cand esti trist, adu-ti aminte ca nu esti singur si ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce!


Postat de: L.

Alergand spre nicaieri

     Imi scriu durerile pe nisip si le netezesc in palme. Palme care au lovit, palme care au fost udate de lacrimi, sarutate cu zambetul pe buze, palme care au mangaiat la randul lor…. Acum pur si simplu ma gandesc doar la ce bun sa mai mentin vii amintiri care imi provoaca doar suferinta.
Pentru ce sa tii minte oameni ce te-au iubit pana la cer, dar care la plecare au incendiat flota sufletului tau si au lasat in urma doar cenusa? E clar ca ei nu-si doreau sa fie amintiti din moment ce au plecat lasand in urma un suflet ars pana la epuizare de soare, de sentimente, de lacrimi, de imbratisari, de certuri, de epuizari.
Calc in colturi de scoici, calc pe ele si alerg atat de mult incat simt cum imi ramane sangele in urma, simt cum durerile cum se intiparesc in nisip, cum curg alene si imi golesc trupul de orice urma de-a ta. Simt ca nu-ti mai apartin si cu orice pas care-l fac ma rup tot mai mult de tine. Vor ramane rani la suprafata, dar stai linistit pentru ca eu ma voi vindeca din interior.
Inima mea nu a cerut chirie, nu a avut nevoie de contracte, nu a vrut promisiuni. S-a bucurat insa, de momente fugare, clipe de timp furate dintr-o clepsidra cu prea putin timp, s-a bucurat de zambete ascunse, ganduri ratacite si minti bolnave.
  
   A venit momentul cand dragostea asta a fost fortata sa apuna si stii ceva nici n-o pot opri si nici nu ma pot opune.
     
 A venit momentul in care ma voi gandi mai mult la mine si deloc la tine. A venit momentul in care schimb drumul, dau jos tocurile si incep sa alerg spre nicaieri, scapand de ieri.

Postat de:  Gandurile unui suflet

Intre doua lumi

    Cautand un demon, uitand un inger…

     Am invatat sa pasesc desculta peste cioburi de durere. Mi s-a cerut sa scriu optimist asta cu siguranta nu e un inceput bun asa ca am sa ma intorc in trecut la perioade cu zambete si fluturi in stomac. Am sa va reamintesc un trecut, un trecut fericit, un trecut pe care multi dintre noi l-au uitat dupa prea multe dezamagiri.
    Exista o vreme cand zambeam. Imi placea sa stau ore-n sir in oglinda sa ma aranjez pentru el, ma grabeam sa ajung pe un peron plin de lume si sa-l zaresc printre altii, imi placea sa-l vad langa mine, sa nu dorm doar pentru a-i memora fiecare alunita de pe trup. Imi placea sa-l vad zambind, iar zambetul meu il facea fericit. Da poate ca acum am uitat sa zambesc, dar cu ocazia asta imi amintesc de toate partile mele bune.
Imi amintesc ca pentru el faceam cafea dimineata, imi amintesc ca el e primul caruia i-am permis sa imparta dusul cu mine, l-am lasat sa-mi invadeze intimitatea, i-am oferit pana si periuta mea de dinti. Astea sunt chestii banale, dar pe care le-am facut la momentul respectiv fara a sta pe ganduri. Ofeream zambete si le primeam inzecit. Credeam in basme si ma imaginam in apartamentul meu cochet, mobilat minimalist, cu un lounge erotic in fundal si asezata in bratele lui. Toate visele astea m-au costat la un moment dat sufletul.
    Eram un suflet pasional, care se daruia cu tot cu trup si pur si simplu ii intram in vene incet, incet sedandu-i simturile de la primul la ultimul. Ii sarutam trupul, ii alintam numele, ii vindeam fericirea pe clipe de visare. Eram undeva sus si speram sa nu cobor vreodata de acolo. Am avut momentele alea clasice cu fluturi in stomac, respiratia taiata de prezenta lui, zambetul oferit lui dupa ce-mi daruia o floare si planurile de viitor dezbatute indelung pe banci parasite.
    Acum sunt prinsa undeva intre doua lumi si astept sa calc peste focul din adancuri. Vreau sa cobor acolo jos, sa-mi gasesc un demon al naibii de frumos caruia sa-i ofer fericirea intalnita doar in rai. Intre timp imi aleg hainele, mai omor cate-un suflet, zambesc frumos la viitor si am ochii plini de speranta. Vreau sa zambesc din nou, dar pentru asta nu am sa urc in rai. M-a plictisit mereu fericirea continua. Am sa cobor acolo jos, sa-mi ard talpile, inima, carnea si oasele pentru un el aproape perfect pentru altii si absolut perfect pentru mine.

“Nu e vina mea ca demonii care-mi plac mie sunt al naibii de jos.”

Postat de:  Gandurile unui suflet