Eu,tu,noi. Peste zeci de ani...

Am început azi,aşa de la nimic,să mă gîndesc la mine peste vreo' 50 de ani. Oare cum 'om arăta? Cum vom gîndi? Cum vom trăi? Eu personal mă imaginez pe mine depănînd amintiri,care atunci vor fi cu toana (amintirile care le am acum asta încă figneaaaa). Îmi imaginez cîte flashback-uri voi avea în fiecare minut,îmi imaginez cum mă voi uita la poze vechi şi voi rîde,iar nepoţii mei 'or face feţe ciudate şi m-or întreba "astaaa eştii tuuu????". Îmi imaginez cum tot ceea ce în timpul meu era modern-atunci va deveni retro. Cum voi tresări cînd voi auzi o piesă pe care acum o ascult non-stop. 

Îmi imaginez cum îmi voi aminti anii de şcoală şi cum voi încerca să-i caut pe cei împreună cu care am copilărit. Îmi imaginez sfaturile pe care le voi da,că de',o să fiu bătrînă şi toţi bătrînii se cred deştepţi

Şi mă gîndesc cît de calm,de minunat şi de relaxant îmi voi trăi viaţa. Voi avea timp să fac ceea ce sufletul meu vrea,nu ceea ce sunt nevoită dintr-un motiv sau altul să fac. Voi savura,voi petrece timp cu cei dragi,şi dă' Doamne să am şi-un "bunel" alături. Să fie viaţa mai uşoară.

Dar dacă te gîndeşti prea mult la asta,te ia cu frică. Nu cred că voi putea supravieţui privirilor aruncate mie,pentru că la noi,într-un fel sau altul,oamenii îi privesc pe cei în vîrstă cu ochi trişti. Imbecilii ăia nu realizează că după pensie' viaţa abia începe! Şi nu cred că voi suporta să văd copii,adolescenţi,făcînd ceea ce am făcut şi eu cînd eram tînără,dar nu pot face acum,viditeli vî vîrsta nu-mi va permite.

În concluzie,e bătrîneţea un lucru bun? Sau mai trebuie de gîndit? Sau de trăit...

Publicat de Morgane