Jurnalul unei umbre.

Ore din viata unei umbre... 

                            Oare voi ramane pentru totdeauna in gara

                            sperand pentru trenul ce te va aduce inapoi?

o6:3o

Inghet. Frica. Resemnare. Un frig nebun imi tremura pe sub gene, in timp ce-mi beam cafeaua, incercand sa respir ultimele clipe de amorteala a orasului. Soarele inca nu rasarise, dar putin imi pasa, caci eram ... eram doar o umbra. Cu fereastra deschisa vroiam sa sorb fiecare vorba a oamenilor, sa o critic, sa o pastrez, sa-mi ramana vesmant de cuvinte goale.

o7:oo

 In sfarsit soarele incepea sa rasara lenes, aducand ca un Zeu, sperante si asteptari, dar le spulbera rapid lasand urme de umbre pe Pamant. Oameni care zi de zi se trezesc pentru a intampina un nou Vis, cadeau devenind ceva nevazut, negru, urat, un Eu in devenire.
M-am ridicat. Statusem prea mult in acel loc. Vroiam sa ma misc, sa-mi sarbatoresc inexistenta. Din plin.
Mi-am luat geanta si am plecat undeva, undeva departe. 

o8:oo
Am urcat incet scarile, cu picioarele ude , batatorite, dar nu lasam urme pe nici-un drum, doar eu stiam de propia existenta. Am apasat clanta incet . Usa era deschisa, asa ca m-am strecurat inauntru, obisnuita fiind cu locuinta modesta, dar frumoasa. Te-am privit in ochi cu aceasi intensitate ca de fiecare data. Doar ca acum te doream  te iubeam mai mult ca oricand. Realizam ca aberam, dar dintr-o data ... iubeam aberatiile si as fi platit cu milioane de alte vise ca aceasta simpla aberantie sa primeasca numele de Realitate. Credeam ca ma privesti si tu, dar nici daca as fi fost reala nu m-ai observat ?!?

08:59

Inca te priveam. Trecuse aproape o ora, desigur ca facusei o multime de lucruri intre timp, dar nu as fi plecat nici daca ma chemau din paradis. Erai superb. Nu mai aveam nevoie de bursa spre rai, eram deja acolo. 

Doar tu si cu mine 

in paradis ...

09: 03

Imi era teama ca ai sa patesti ceva intr-o zi, ca ai sa te inneci de la atata tuse amara, in urma tigarilor. Fumai. Simteam un dor in vene, un dor de a-ti lua tigara si a fugi cu ea, dar nu ca sa o fumez, doar din teama ca avea sa te raneasca. Intr-o zi ...

Te-as fi luat de mana sa adunam fumul si sa-l inchidem in pahare pline de vin. Te-as fi luat de mana ca sa aruncam scrumul in vant. Te-as fi luat de mana ca sa-ti spun ca ... nu sunt doar o umbra.

P.S. "Nu mai trage cu ochiul, imi vei sageta inima." – Ionut Caragea 

 Publicat de Praf de vise

Scrisori către cel la care vreau să renunț...

Dragă Tu,

 Astăzi când ai plecat, a început să plouă. Am pășit atent, aproape temându-mă să nu rup corola de tăcere dintre noi. Am renunțat. Și nu numai eu. Lucrul ăsta mi-a luat cam mult să-l pricep. Și mai bine, poate, dacă nici nu-l pricepeam. Au trecut zile întregi până să-ți răspund gesturilor, să-ți uit clipitul rar și fumul ascuns sub gene. Am lăsat timpul să treacă că să las, la rândul meu, în urmă mișcările-ți blânde și privirile lungi, pașitul nesigur și tremurul buzelor. Nu, nu am renunțat numai eu. Ai renunțat și tu, alegând să nu vii după mine când am fugit.

 Dragă Tu, 
 Ce păcat că a trebuit să apară ea ca să înțeleg că nu lângă tine îmi e locul. Că nu umărul meu în vei gâdila și nu pe mine mă vei săruta dulce după ce voi fi adormit în brațele tale. Ce păcat că trebuie să te las să pleci. Și ce păcat că refuzi să înțelegi că nu poți rămâne în viața mea doar pe jumătate, că odată ce pleci trebuie să o faci din tot sufletul și odată ieșit pe ușa vieții mele, nu mai există cale de întoarcere. Nu am să rabd și mai ales nu am să las nici o lacrimă să se piardă printre urmele de regrete de pe chipul meu, dar am să aștept o vreme cu mâna pe suprafața dură a ușii, închipuindu-mi că faci același lucru. Apoi am să închid yala bine de tot și oricât de mari și tari ar fi sentimentele, nu am să mai las pe nimeni să intre. 

 Dragă Tu, 
 Nu ți-am spus niciodată, dar ... iubesc să mă plimb prin ploaie pentru că nimeni nu știe că plâng. Ai fost vreodată atent la intensitatea cu care stopii aceia îți lovesc trupul, ți se cuibăresc în păr, se așeză pe gene, îți șterg chiar și dacă numai un pic, tristețea ce îți dăinuie în ochi ? Și ... știai că ploaia e tristă, numai dacă ești și tu ? Aș vrea să nu fiu așa, să nu simt nevoia să-mi mătur sentimentele într-un colț al sufletului, să nu mă dau pe de o parte puternică în fața ta, când pe alte zece părți de abia dacă te ajung din urmă. Aș vrea să îți spun lucruri frumoase, în loc de priviri reci, să nu fiu atât de complicată și să te înțeleg, să îți fiu alături, să nu simt că nu sunt destul de bună și ... să nu regret că ți-am scris aceste scrisori. 

Cu dragoste,

Nimeni...

 Publicat de Praf de vise